Acum doua zile, PICCJ a anunțat încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției cu un bărbat care, pe Facebook, îndemnase public la uciderea magistraților. Comentariul său nu era o critică, nu era o ironie și nici măcar o insultă. Era un îndemn explicit la violență: „Aplicaţi procedura de la 1907, trageţi fără somaţie (…), poate mai stârpim din ei…”.
Pentru această faptă, încadrată ca instigare publică, judecătorul a aprobat o pedeapsă de șase luni de închisoare, cu amânarea aplicării pedepsei pe doi ani și obligația prestării a treizeci de zile de muncă în folosul comunității. Adică, l-a premiat pe infractor și i-a cerut scuze.
Soluția asta cu care nu sunt de acord mă face să mă intreb: cum se face că un îndemn public la uciderea magistraților produce atât de puțină emoție instituțională, în timp ce articolele de presă, comentariile critice, analizele ONG-urilor sau declarațiile unor politicieni sunt prezentate de magistrați drept amenințări existențiale la adresa independenței justiției?
Iată, CSM tocmai a adoptat o hotărâre de 76 de pagini în care vorbea despre un „atac fără precedent” împotriva justiției. Documentul a inventariat politicieni, jurnaliști, organizații neguvernamentale și persoane publice considerate responsabile pentru deteriorarea imaginii sistemului judiciar.
Nu e straniu? Adică omul care cere împușcarea magistraților primește o reacție calmă, procedurală și aproape impersonală. În schimb, cei care critică public sistemul judiciar ajung să fie menționați în documente oficiale și prezentați drept participanți la o campanie ostilă.
Magistratura pare uneori mai tulburată de lipsa respectului decât de lipsa siguranței? Mai deranjată de critică decât de ostilitate? Mai preocupată de prestigiu decât de cauzele care au produs neîncrederea publică?
Păi, de ani de zile o parte a sistemului judiciar reacționează reflex la orice contestare. Un articol critic devine atac la independență. O investigație jurnalistică devine campanie împotriva justiției. O propunere de reformă devine tentativă de subordonare.
În schimb, se vorbește mult mai puțin despre motivele pentru care încrederea publică a ajuns să se erodeze: procese care durează ani de zile, cauze definitive care sunt redeschise, schimbări de încadrare juridică in recurs, lipsa cauzelor de coruptie judiciară, reluarea cauzelor de la zero in caz de inlocuire a judecătorilor, lipsa poliției judiciare in parchete, hotărâri narative și nu argumentative.
Cel mai mult îmi repugnă tendința unor magistrați de a se raporta la societate cu superioritate și dispreț.
Un exemplu recent este declarația președintei ÎCCJ care a afirmat că publicul nu înțelege „subterfugii precum statul de drept, proces echitabil, termen rezonabil”.
Afirmația este revelatoare. Mai întâi, pentru că termenul „subterfugiu” desemnează un artificiu, o stratagemă, un expedient folosit pentru evitarea unei dificultăți. Asocierea unor valori fundamentale ale statului de drept cu noțiunea de subterfugiu este, cel puțin, nefericită.
Dar problema este mai profundă decât o folosirea neinspirată a unui cuvânt. Această poziționare relevă explicit o anumită concepție despre raportul dintre magistrat și cetățean: că există o elită care înțelege și o masă care nu poate înțelege, că statul de drept este proprietatea intelectuală a judecătorilor, că procesul echitabil este o noțiune tehnică rezervată specialiștilor.
În realitate, lucrurile stau exact invers: statul de drept nu este monopolul judecătorilor, iar procesul echitabil nu este dreptul magistraților. Acestea aparțin cetățeanului, căci au fost create pentru protecția lui.
Or, aici e o problemă culturală care depășește cazul unei declarații nefericite. O parte a magistraturii s-a îndepărtat de societatea în numele căreia își exercită autoritatea, care în loc să explice, admonestează care în loc să dialogheze, se victimizează, care în loc să răspundă criticilor, le clasifică drept atacuri, care în loc să privească spre cetățean, privește spre propriul statut.
A apărut un nou tip de magistrat, „magistratul-castă” : preocupat de privilegii, de imagine și de protejarea corpului profesional. El vede pretutindeni dușmani: magistrații pensionari sunt inamici ONG-urile sunt suspecte, presa este ostilă, politicienii sunt periculoși, cetățenii sunt inculți, criticii sunt răuvoitori.
Acest tip de magistrat reacționează disproporționat la observații legitime și confundă independența cu imunitatea față de critică. Pe rețelele sociale, e sarcastic, agresiv și disprețuitor. Ironizează, etichetează și ridiculizează. Cere respect necondiționat, dar oferă cele mai puține exemple de respect față de cei care nu le împărtășesc opiniile.
Acest magistrat nu inspiră autoritate, ci doar distanță. El distruge ideea de independență a justiției și o inlocuiește cu insularizarea ei.
Există însă și un alt tip, „Magistratul-cetățean”. Este cel care trăiește în mijlocul comunității, citește presa fără să o considere inamic, acceptă că poate greși, înțelege că independența nu îl transformă într-un oracol, suportă critica fără să o transforme automat în agresiune, nu confundă funcția cu persoana. El nu își construiește identitatea în jurul salariului, pensiei sau statutului profesional, căci nu se consideră un sindicalist dator să se bată pentru locul său de muncă. Acesta este magistratul care merită apărat.
Societatea trebuie să apere justiția ca valoare, dar nu are vreo obligație de a apăra magistratura ca grup profesional. Nici nu ar trebui apărați magistrații corporatiști, autosuficienți, aroganți.
Dar societatea trebuie să își dorească și să apere magistratul independent și integru, care care rezistă presiunilor de orice fel, care aplică legea cu discernământ și umanitate, care ni este un mecanic ci unul care infaptuiește dreptatea, care nu se răzbună și nu face politică sub robă.
În ultimii ani, o parte a magistraturii a ajuns să se comporte ca și cum orice contestare a sistemului ar reprezenta o amenințare la adresa democrației. Or, democrația nu înseamnă absența criticii ci tocmai înseamnă posibilitatea criticii.
O justiție independentă trebuie să fie capabilă să suporte investigații jurnalistice, dezbateri publice, opinii incomode și întrebări legitime. Dacă nu poate suporta aceste lucruri, nu este o problemă de lipsa independenței, ci de fragilitate.
Poate că episodul cu instigarea la uciderea magistraților conține o lecție pe care sistemul judiciar nu pare dispus să o învețe. Pericolul real nu vine din articole, din ONG-uri sau din cetățeni care pun întrebări, ci apare atunci când justiția pierde contactul cu societatea, începe să vorbească despre cetățeni ca despre niște ignoranți, inventariază criticii, confundă prestigiul cu autoritatea, își apără privilegiile cu mai multă pasiune decât principiile.
În acel moment, independența nu mai este percepută ca o garanție a libertății cetățeanului, ci devine un privilegiu de castă.
Acesta este cel mai mare risc pentru justiție. Nu critica, presa, ONG-urile, dezbaterea publică. Ci uitarea faptului că puterea judecătorească există pentru cetățeni și nu cetățenii pentru puterea judecătorească. Respectul pentru justiție nu se obține prin comunicate, prin liste cu adversari sau prin apeluri la solidaritate corporatistă.
Respectul se câștigă în fiecare zi prin competență, modestie, echilibru, curaj. Prin apropierea de oameni și, mai ales, prin capacitatea de a accepta critica fără a o confunda cu dușmănia.
